LUMEA OAMENILOR ŞI LUMEA ZEILOR ÎN ILIADA ŞI ODISEEA A vorbi despre destin ca despre singura forţă care determină acţiunile omeneşti înseamnă a ne raporta la un termen care contrariază şi limitează condiţia umană. Destinul vine în paralel cu reacţia zeilor, însă este mai presus de oameni şi de zei. El reprezintă “forţa cea mare”, în faţa căreia şi zeii se pleacă, dar, în definitiv, nu este singura forţă. În Geneză imaginea apariţiei omului este strâns legată de crearea acestuia după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee se întâlneşte şi în teoria despre creaţia universului la vechii greci, imagine despre care vorbeşte Ovidius în Metamorfoze: “S-a născut omul, fie că l-a creat din sămânţa divină acel făcător al lucrurilor şi obârşie a unei lumi mai bune, fie că lutul proaspăt şi de curând despărţit de înaltul eter păstra în sine seminţele cerului cu care era înrudit, lut pe care fiul lui Japet, după ce l-a amestecat cu apă de râu, l-a plăsmuit după chipul zeilor care cârmuiesc toate.” Fiinţa divină posedă, deci, perfecţiunea, finţa umană este doar o copie a ei, însă ceva divin există şi în lume, cum ceva lumesc există şi în divinităţi. Zeii participă la existenţa oamenilor pentru a-i ajuta sau pentru a-i prigoni, fără ca, într-un caz sau în celălalt, atitudinea să le fie îndreptăţită de purtarea acestora din urmă. Succesul, reuşita în orice întreprindere omenească nu depind, în ultimă instanţă, de valoarea individuală, ci de sprijinul acordat de Nemuritori după îndemnuri ce nu cunosc justificare. Zeus ne este înfăţişat ca întruparea unei voinţe atotputernice, dar arbitrare, ale cărei manifestări nu pot fi nici prevăzute, nici evitate. Partea de bine şi de rău a muritorilor este fixată după criterii care n-au a face cu virtutea sau cu dreptatea, şi aceasta din chiar clipa naşterii, înainte ca individul să fi avut răgazul să-şi manifeste însuşirile bune sau rele. Cele două poeme homerice Iliada şi Odiseea sunt oglinzile perfecte ale omului