A sta la televizor

Andrei Pleşu

Nu toată lumea „stă" la televizor. Unii se uită la două-trei emisiuni şi apoi pleacă. Cu alte cuvinte, unii încasează tot, alţii aleg. Din punctul meu de vedere, exponenţii celei de-a doua categorii îl reprezintă publicul adevărat, publicul preţios, care trebuie avut în vedere de posturile serioase. Nu a face rating ar trebui să conteze, ci a fi pe lista de opţiuni constante ale unui public selectiv, exigent, degustător.

Dar, aşa cum există lectura-viciu, ai cărei împătimiţi devorează tot, fără discernământ şi fără reflexie, aşa cum există erotismul vicios, care aspiră să consume toată populaţia feminină, într-o precipitată exaltare a cantităţii, există şi telespectatori vicioşi, care stau dinaintea micului (dar suveranului) ecran cu orele, de la buletinul de ştiri până la incontinenţele nocturne ale famelicului Dan Diaconescu. Aceştia constituie, după mine, falsul public de televiziune, publicul vegetal, decerebrat, nevrotic.

Dar e totodată publicul majoritar. Prin urmare, la el se gândesc constructorii de programe, el decide ce „se dă", el garantează succesul sau căderea. Într-un anumit sens, tema tuturor posturilor de televiziune pare să fie următoarea: cum să facem ca aceia care stau şase ceasuri pe zi la televizor să stea opt, sau măcar să nu coboare la cinci.

Avem un public pasiv? Să-l facem şi mai pasiv. Avem un public leneş? Să-l facem inert. Să avem doar grijă ca atunci când aţipeşte de tot, să-l scuturăm abil cu ceva „tare", atât cât să întredeschidă pleoapa. Ideal e telespectatorul imobil, cel care face din fotoliul propriu centrul tuturor activităţilor domestice: mănâncă la televizor, doarme la televizor, se ceartă la televizor ş.a.m.d. Spunem „a sta la televizor" şi nu mai percepem subtextul de paralizie al acestei îndeletniciri. E „consum" în varianta lui cea mai statică, mai placid „receptivă", mai tâmpă.

La teatru sau la cinema trebuie „să te duci", „să mergi". Imperativul lecturii e: „Ia şi