De la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Turcia a privit Uniunea Sovietica, super puterea cu care impartea o frontiera de 590 km, ca principalul sau inamic. Frica de intentiile sovietice a fost atat de puternica incat a determinat liderii turci sa se alature acordului colectiv de aparare Statele Unite- Europa, NATO, in 1952. Participarea in cadrul NATO a facut din Turcia un partizan al Vestului in Razboiul Rece. Suspiciunile Turciei fata de Uniunea Sovietica s-au diminuat gradual in perioada de “relaxare” care incepuse in anii ’60, deschizand calea in anii ’70, unor acorduri de cooperare economica bilaterale. Cu toate acestea, invadarea sovietica a Afghanistului in 1979 a reaprins preocuparile Turciei vis-à-vis de expansionismul sovietic ceea ce a dus la o racire a relatiilor ce a durat mai bine de 5 ani. Incepand cu mijlocul anilor ’80, temerile Turciei s-au atenuat din nou. Ankara si Moscova au concluzionat o serie de acorduri, inclusiv planuri pentru o conducta de transport a gazului sovietic catre Turcia. Legaturile economice si diplomatice intre cele doua tari erau in expansiune cand Uniunea Sovietica s-a dizolvat in 15 natiuni independente. Pentru Turcia, consecinta practica a dizolvarii Uniunii Sovietice a fost inlocuirea unui vecin mare, puternic si in general previzibil, cu cinci vecini mai mici caracterizati de instabilitate interna si politici externe ingrijoratoare. Multi analisti politici sunt tentati sa puna in evidenta efectul pozitiv pe care l-a avut implozia sovietica asupra geopoliticii turcesti. Politologul turc Oktay Tanrisever recunostea faptul ca destramarea URSS a creat un vacuum de putere in anumite parti ale Eurasiei, oferind Turciei oportunitatea de a exercita influenta sa politica si economica asupra unor state post-sovietice. La randul sau, Aleksandr Dughin sustine ca dupa destramarea URSS, Turcia si-a sporit prezenta in Azerbaidjan, Asia Centrala si chiar in regiunile nord-caucaziene ale Rusiei. “Acolo unde pozitiile