Solow model
Solow [1956] a adus un răspuns predicţiilor pesimiste ale predecesorilor săi. El a construit un model care se baza pe stabilitatea creşterii şi care demonstra că dacă o economie se deplasează de la starea de echilibru, care corespunde ocupării depline, ea va urma o tranziţie şi va ajunge din nou în această stare. Pentru a se asigura existenţa, unicitatea şi stabilitatea echilibrului funcţia de producţie neoclasică, bazată pe cei doi factori capital şi munca, substituibili acum, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Populaţia şi creşterea forţei de muncă sunt exogene modelului şi nu se atribuie nici un rol distinctiv capitalului uman sau politicii guvernamentale. În model, acumularea capitalului reprezintă o sursă endogenă de creştere iar cantitatea de muncă disponibilă reprezintă o sursă exogenă. În absenţa schimbărilor tehnologice, rata de creştere a populaţiei (şi deci a forţei de muncă disponibile) reprezintă rata naturală de creştere din modelul Harrod-Domar. Această rată se presupune a fi constantă., pentru a se surprinde acumularea capitalului. Ipotezele modelului Solow[1956] au fost: 1) ţările produc şi consumă un singur bun omogen (produsul Y) 2) producţia se obţine în concurenţă perfectă 3) tehnologia este exogenă (prin tehnologie înţelegem aici modul prin care folosirea de inputuri determină un output, respectiv o funcţie de producţie de tip CobbDouglas) 4) funcţia de producţie a modelului este de tip neoclasic bazată pe factori substituibili: capitalul(K) şi munca (L). 5) consumul agregat este reprezentat printr-o funcţie keynesiană C=cY de unde rezultă (1.1) S = (1 − c)Y = sY Solow a urmat ipoteza multiplicatorului lui Keynes şi a presupus că rata economiilor este constantă, respectiv că oamenii economisesc o fracţiune constantă din venitul lor 6) dacă populaţia creşte la rata n, oferta forţei de muncă creşte de asemenea la & d log( L) dL / dt L această rată n: (1.2) = = =n dt L L dL / dt dL Din = n ,